Drumul spre Tibet

<Dumnezeu Artistul

- La aeroport, bhaya!

Şoferul a înclinat uşor din cap în semn că mă pofteşte să urc.

- Cât face, bhaya?

- 180.

- Nu, bhaya, îţi dau 100. Era ultima motoricşă cu care aveam să merg şi nu aveam nici un chef să mă mai implic în “ritualul” târguirii preţului. A acceptat, mai ales că preţul era bun.

Era cam 9 seara, iar traficul era încă foarte intens. Pe marginea străzii semi-iluminate stăteau grupuri-grupuri de bărbaţi la taclale. Maşinile, ricşele şi bicicletele claxonau necontenit. Am scos capul în afară sperând să mă mai răcoresc un pic, dar nici o şansă. Aerul care îmi venea în faţă era tot cald. Zile întregi am privit scenele de pe marginea străzii, dar acum totul mi se părea deosebit. Aş fi vrut ca drumul spre aeroport să fie mult mai lung, să pot vedea cât mai mult, pentru că era…ultima noapte în India.

***

- Doamnă! Noi nu suntem animale. Suntem oameni! a strigat un indian ca din gură de şarpe. Omul încerca să-i facă loc unui băiat pe bancheta din stânga şoferului, unde un grup de turişti francezi se instalaseră foarte lejer, iar o fată din acel grup a încercat să pună capăt discuţiei închizând geamul care despărţea cabina de restul autobuzului. Ea i-a prins degetele cu geamul, din greşeală, ce-i drept.

Nu am auzit nici o scuză din partea ei şi nu am putut să nu mă revolt în sinea mea. “Animale!” De ce oare, noi oamenii arătăm respect doar anumitor persoane desconsiderându-le aproape total pe celelalte? Oare la ce ne uităm când îi catalogăm pe ceilalţi într-un anumit fel? La culoarea pielii? La haine? La înfăţişare? Ce prostie! De fapt, ce cauţi într-o ţară ai căror oameni îi dispreţuieşti? Vrei să te schimbi tu şi să accepţi o ţară aşa cum e, sau vrei să-ţi impui standardele tale?

Indienii şi nepalezii sunt diferiţi. Viaţa lor este călăuzită de cu totul alte valori de cele care ne călăuzesc pe noi, dar asta nu face decât să ne arate o altă faţetă a “chipului şi asemănării” după care a creat Dumnezeu omul.

Aveam trei luni la dispoziţie pentru a afla cât mai mult despre cultura lor şi de a-i cunoaşte cât mai mult. Trei luni! Un timp mult prea scurt pentru a întoarce “mii de suflete” la Hristos, dar suficient pentru a schimba modul de gândire a unei singure persoane, persoana mea.

“În orice cetate veţi intra şi unde vă vor primi oamenii, să mâncaţi ce vi se va pune în faţă” (Luca 10:8)

Un verset câteodată greu de aplicat chiar şi în ţara noastră, dar ce ne facem în cazul în care meniul zilnic (şi de trei ori pe zi) constă în orez şi “supă” de linte cu garnitură de ierburi amare, câteodată şi, în care ardeiul iute se simte din belşug? Toţi eram cu ochii pe mine atunci când începeam să mănânc. Ştiam ce importanţă are pentru ei faptul că voi mânca (sau nu) mâncarea lor. Da, minunea s-a întâmplat. Mâncarea indiană şi cea nepaleză au început să mi se pară cele mai bune bucate pe care le-am mâncat vreodată. Şi mă descurcam destul de bine în tehnica mâncatului cu mâna. Zâmbetul lor îmi spunea că am trecut testul: eram acceptat.

- Oaspeţii sunt dumnezei pentru noi, spunea Bishwa, un student nepalez. L-am întâlnit în autobuz şi voia să afle mai mult despre România. Ştia de Hagi şi echipa naţională de fotbal. Mulţi nepalezi au fost de partea noastră la fostul CMF. În câteva minute, în faţa unei ceşti de ceai, am devenit buni prieteni. Era o persoană care iubea cultura nepaleză şi se întrista văzând influenţa Occidentului în ţara lui. Avea dreptate. Nepalezii trăiesc după urma “englezilor”, cum numesc ei toţi turiştii albi. Era amuzant şi dureros în acelaşi timp să auzi melodii de staruri pop, rock, tehno şi hip-hop prin centrul istoric al Kathmandu-ului.

- Trebuie să le creezi cât mai multe facilităţi. Ei aduc banii în ţară, îmi spunea un alt băiat, a cărui preocupare zilnică era să păcălească turişti. Bineînţeles că mi-a arătat şi pantofii lui de 50 de USD. Nu înţelegea că poţi fi alb şi nu ai bani. Am fost un turist cu ghinion pentru el, dar am sfârşit prin a sta la taclale în ceainăria mătuşii lui.

- Ce să-i faci? Asta-i viaţa …. E motto-ul vieţii lor. Nu poţi tinde spre ceva mai bun în viaţa asta. Poate în celelalte vieţi, dacă vei face suficiente fapte bune.

Acesta este blestemul reîncarnării în care majoritatea indienilor, nepalezilor şi tibetanilor cred. Lui Bishwa nu i-am spus nimic despre Iisus. I-am spus doar că-i iubesc poporul şi că mă voi întoarce, dacă Dumnezeul meu îmi va îngădui. A plătit el consumaţia, în ciuda insistenţelor mele. A vrut să-mi reamintească că “sunt un dumnezeu pentru el.” Mi-a promis că o să-mi scrie şi chiar a făcut-o.

…..doisprezece, paisprezece, şaptesprezece ore. Cam atât durau drumurile cu autobuzul sau cu trenul dintr-un oraş într-altul. Trebuia să aflu mai multe despre oamenii pe care Dumnezeu mi i-a pus pe inimă: budiştii tibetani. Căutam un loc sau “locul meu”, cum îmi place mie să-l numesc, unde să pot începe lucrarea la care Dumnezeu m-a chemat.

Deşi am călătorit singur, drumul nu mi s-a părut plictisitor absolut deloc. Simţeam permanent prezenţa Duhului Domnului meu şi a vorbi la persoana I plural a devenit ceva normal pentru mine. “O faceam şi pe asta”, am spus gândindu-mă la drumul din Varanasi (India) spre Kathmandu (Nepal).

Priveam pe fereastra autobuzului fascinat de spectacolul care se desfăşura în faţa ochilor mei. Scenograful, regizorul, coregraful şi costumierul nu era altul decât Dumnezeu -Artistul. Himalaya stătea în faţa mea ca un décor uriaş. Actorii erau copiii preaiubiţi ai Tatălui, indieni, nepalezi, tibetani, butanezi sau chiar europeni şi americani în căutarea experienţelor mistice ale Asiei. Costumele lor erau viu colorate...deosebite. Fiecare îşi juca rolul cu mişcări complexe, unice. Unii zâmbeau, alţii plângeau, unii erau bogaţi, iar alţii cerşeau; femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni, toţi îşi jucau rolurile impecabil. Nici unul din ei nu ar fi putut lua rolul celuilalt.

Autobuzul urmărea cursul şerpuit al drumului. Fiecare curbă îmi deschidea o nouă scenă a aceluiaşi spectacol. Eram fascinat şi …trist. Ştiam cum se termină piesa. Era scris în Carte, iar lor nu le spune nimeni...

***

De ce a durat atât de puţin? Mi s-au părut cele mai scurte 45 de min. din viaţa mea. Şoferul m-a ajutat să dau jos rucsacul. Aveam emoţii. I-am dat o bancnotă de 100 şi am început să mă scotocesc prin buzunare. Unde i-am pus, oare? Eram sigur că mai aveam nişte mărunţiş. Şoferul zâmbea. I-am întins cele câteva monede şi am zâmbit şi eu.

Acum nu-mi mai amintesc nici măcat figura lui, numele lui. Ce vârstă avea? Habar n-aveam. Dacă avea familie? Cine ştie. O fi auzit vreodată de Iisus? Prea puţin probabil.

Dumnezeu a creat lumea într-un mod perfect. Cel mai minunat tablou. Peisaje în faţa cărora nu poţi scoate nici un cuvânt: văi, dealuri, munţi, ape învolburate şi a pus ca o coroană a creaţiei oamenii, cele mai preţioase fiinţe. Cât de preţioase? Ştim cu toţii.

Mulţi din ei se închină munţilor, rîurilor, animalelor sau altor creaturi. Alţii se închină unor fiinţe mitologice, fermecaţi de puterea şi bunătatea, care de fapt, nu au simţit-o niciodată. Toţi sunt orbiţi, dar oare cine le va spune Adevărul?

Citeste si alte articole:

< Implinirea unui vis

< Dumnezeu-Artistul

< In cautarea lui G.

< Trei luni printre tibetani

< Manastirea Ganden

< Lacul Namtso