Drumul spre Tibet

<În căutarea lui G.

Nici nu mai ţin minte cum am făcut rost de emailul lui G. Tot ce ştiam despre el era că lucrează cu tibetanii în Dharamshala, locul în care Dalai Lama îşi are reşedinţa. Dalai Lama a fost nevoit să părăsească Tibetul în 1956, după începerea ocupaţiei chineze în zonă. Toţi tibetanii se uită la el ca fiind salvatorul lor, cel care va elibera Tibetul. Aşa să fie oare?

G. lucra chiar în acest oraş. Era exact omul de care aveam nevoie. De abia aşteptam să mă întâlnesc cu el, să ascult tot ce făcuse Dumnezeu prin el, să ne rugăm împreună pentru aceşti oameni pe care Dumnezeu ni i-a pus pe inimă.

Dar mă îngrozea gândul că voi merge încă vreo 11 ore cu autobuzul. Eram foarte obosit. Călătorisem 13 ore cu trenul din Varanasi până în New Delhi. Mai aveam vreo patru ore până să plece autobuzul, dar nu puteam să adorm. Îmi era teamă că nu mă voi putea trezi la timp.

În autobuz, nici gând să te odihneşti. Aceleaşi melodii indiene le auzeam la nesfârşit, cu volumul la maxim. Se pare că şoferul nu avea decât o casetă sau poate doua şi pe acestea le punea mereu. Oricum nu era nici o diferenţă.

Tot ce puteam să fac era să mă uit pe fereastră şi să meditez la măreţia lui Dumnezeu. I-am simţit înotdeauna prezenţa şi grija. Pot spune că până aici Dumnezeu a fost cu mine şi ştiu că va fi şi în continuare.

Toată atmosfera s-a mai liniştit odată cu venirea nopţii. Aproape toţi dormeau şi păreau obişnuiţi cu dormitul în tot felul de poziţii ciudate. Nici zdruncinăturile provocate de gropi, nici de curbele bruşte pe care şoferul le lua pe serpentine nu păreau să-i afecteze. În schimb mă afectau pe mine...

Ar fi trebuit să mă întâlnesc cu G. în McLeod Ganj la ora 7 dimineaţa. McLeod Ganj este mai mult un loc turistic, dar în acelaşi timp este şi locul unde este amplasat întregul complex al refugiaţilor tibetani. Aici era palatul lui Dalaia Lama, câteva mănăstiri renumite, spitale tibetane şi o grămadă de organizaţii tibetane. Peste tot puteai vedea afişe mari cu „FREE TIBET”.

McLeod Ganj se află la vreo 45 de minute de Lower Dharamshala (Dharamshala de Jos) şi asta nu din cauză că distanţa ar fi fost mare, ci pentru că drumurile urcau şerpuind şie era o mare minune că autobuzele lor mai făceau încă faţă.

Am ajuns abia la 9. Autobuzul a oprit pentru fiecare om pe care îl găseau pe drum. Am făcut greşeala să iau un autobuz normal şi nu unul de turişti, asta pentru a salva vreo 200 de rupii. Bineînţeles că G. nu mai era acolo. A trecut mai mult de două ore. Am mai aşteptat puţin, sperând că va reveni, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Ce să fac în cazul acesta? Aveam numărul de telefon al lui H., un alt misionar din această zonă, dar el conducea o biserică într-un sat şi ajungea acasă foarte târziu.

Eram supărat, obosit şi îmi era foarte foame. Slavă Domnului că am găsit un loc unde să dorm şi să mănânc cu bani puţini. Acum puteam să stau, în sfârşit, într-un pat şi să fac un duş fierbinte, după câteva zile de mers continuu. Îi eram atât de recunoscător Domnului.

A doua zi eram în picioare la ora 6, după câteva ore bune de somn. Pe la prânz trebuia să mă întâlnesc cu H. Cu o zi în urmă fusesem atât de obosit încât nici nu observasem ce frumos era acel loc. Priveam munţii care se ridicau înaintea ochilor mei şi aproape ca-mi dădeau lacrimile. Dumnezeu crease lucruri atât de frumoase pentru copiii Săi. Peste tot pe unde îmi întorceam privirea vedeam tibetani. Îi cerusem lui Dumnezeu să văd măcar unul, iar acum eram în mijlocul a mii de tibetani. Doamne, ajută-mă să te fac cunoscut lor!

Mi-a plăcut de H. din prima clipă când l-am văzut. Era din nord-estul Indiei, dar Dumnezeu l-a trimis tocmai aici. Avea vreo 30 de ani, dar experienţa lui cu Dumnezeu se vedea de departe. Făcuse practica şcolii de misiune trăind 6 luni într-un grup de ciplitori de piatră nepalezi, pe valea unui râu.

Aşa a învăţat limba nepaleză. Se scula în fiecare zi cu noaptea în cap, pleca împreună cu ceilalţi la râu şi se întorceau seara la cocioabele lor improvizate. Mi-a spus că i-a fost foarte greu, dar acum îi iubea mult pe nepalezi.

Nu ştiu de ce s-a întâmplat aşa, dar într-o zi, la doar câteva minute după ce am ieşit din casă, a sunat G. El i-a comunicat lui H. locul unde locuia, dar Hma nu a înţeles prea bine. Era undeva în McLeod Ganj, lângă o mănăstire budistă. Am ajuns acolo fiind bucuros de indiciul pe care îl aveam, dar, surpriză mare: erau o grămadă de mănăstiri budiste şi o grămadă de locuri care aveau unele asemănări cu detaliile date de H.

M-a atras într-un mod deosebit zgomotul care venea de la o mănăstire ce se afla mai în vale. A trebuit să cobor o mulţime de scări pentru a ajunge acolo. Zgomotul se auzea din ce în ce mai tare. Ştiam că era o procesiune religioasă, dar niciodată nu mai participasem la aşa ceva. Nici măcar nu ştiam dacă mă lăsau să intru. După ce am văzut câţiva turişti care ieşeau de acolo, mi-am luat inima-n dinţi şi am intrat. M-am mai relaxat puţin văzând o europeancă care stătea pe o rogojină. Din privirea ei am înţeles ca puteam să mă aşez lângă ea. Era atât de ciudată. O singură privire i-a fost de ajuns sî-mi transmită un mesaj: „aici este locul unde găseşti pacea.” Se vedea pe chipul ei că avea o încredere de sine de neclintit. Deţinea „secretul vieţii”. Pentru mine acele câteva minute (vreo zece) nu au fost altceva decât un chin. M-am rugat continuu. Zgomotul care îl auzisem nu era altceva decât „programul de închinare” pe care îl aveau călugării budişti. Unii izbeau nişte talgere mari de alamă, unul bătea cu un băţ încovoiat într.o tobiţă suspendată, iar alţii scoteau nişte sunete strindente prin instrumentele lor de suflat.

Era total opus armoniei din închinarea creştină. Totul mi se părea haotic. Dar ceea ce ma ingrozea si mai tare erau mantrele pe care acesti calugari le rosteau. Erau niste sunete (rugaciuni) magice pe care le rosteau in continuu, sunete guturale cu un ton foarte jos, care mi se pareau niste strigate care veneau exact din adancul iadului. M-am intors la Hma, dezamagit ca nu l-am gasit pe G., dar inca ma mai aflam in starea ciudata in urma experientei traite in manastirea budista.

In calatoria mea am intalnit foarte multi turisti fascinati de „pacea” pe care o ofera budismul. Dar nu-si dau seama aca totul este o inselaciune a celui rau. Singurul care ne poate oferi adevarata pace este Domnul Isus Hristos. Budismul si celelalte religii orientale patrund tot mai mult chiar si in tarile asa-zis crestine. Yoga, meditatia transcedentala, medicina alternativa nu sunt altceva decat metode ale celui rau de a ne atrage pe cat mai multi spre moarte.

Pe G. nu l-am intalnit pana la urma, dar in acel loc cu siguranta ma voi reintoarce.

ps: in 2003 aveam sa-l intalnesc in sfarsit pe G. Timpul petrecut cu el a fost o mare binecuvantare. (citeste "Trei luni printre tibetani")

Citeste si alte articole:

< Implinirea unui vis

< Dumnezeu-Artistul

< In cautarea lui G.

< Trei luni printre tibetani

< Manastirea Ganden

< Lacul Namtso