|
<
continuare
din prima pagina
<
Dar...biserica subterana creste continuu. Unele statisitici
spun ca numarul celor care devin crestini se apropie de 8% din
intreaga populatie a Chinei (1,2 miliarde in 2000). Ei stiu ca
in momentul in care il accepta pe Hristos pot sfarsi intr-o
inchisoare, membrii familiei lor isi pot pierde slujbele si ca
securitatea le va face viata cat mai grea, asta in cazul in
care nu mor in urma torturii. Dar asta nu-i impiedica sa-l
marturiseasca pe Hristos, sa aiba partasie impreuna sau chiar
sa mearga la "colegii" biblice prin pesteri sau alte locuri
ascunse.
Desi numarul crestinilor din China creste uimitor, totusi
numarul minoritatilor care il accepta pe Hristos este foarte
mic. Minoritatile (tibetani, uyguri, mongoli etc.)sunt intr-un
procent de doar 9%, restul fiind o populatie Han. Zonele unde
locuiesc minoritatile au fost in principiu anexate cu forta de
catre Armata Eliberarii Populare Chineze, incercandu-se
distrugerea identitatii lor, lucru pe care l-au reusit in mare
parte. Un misionar din provincia Sichuan imi spunea ca abia
acum crestinii Han incep sa-si puna serios problema
propovaduirii printre tibetanii din acea regiune, desi
tibetanii se afla intr-un numar destul de mare. Multi dintre
tibetani sunt mai deschisi fata de misionarii straini decat
fata de chinezii han.
In Tibet
Ajuns in Tibet lucrurile nu au stat exact asa cum ma asteptam
eu. Misionarul secolelor trecute, asa cum visasem eu sa ajung,
nu-si mai avea rostul. Multe zone sunt restrictionate si pot
fi vizitate doar cu acordul Biroului Securitatii Publice.
Pentru a sta in Tibet pentru o perioada mai lunga ai nevoie de
un motiv intemeiat, de aceea toti misionarii pe termen lung
lucreaza sub acoperire. Multi dintre ei erau descurajati
pentru ca o buna parte din timpul lor se scurgea in incercarea
de a gasi o cale legala de a-si prelungi sederea in Tibet.
Foarte putin timp le mai ramanea pentru a sta cu tibetanii si
a impartasi cu ei. Bineinteles ca Dumnezeu lucreaza in ciuda
tuturor greutatilor, dar numarul celor care devin crestini
este foarte mic.
O
mare parte a timpului am petrecut-o in Lhasa, capitala
Tibetului, in dorinta de a ma familiariza cat mai mult cu
modul lor de viata, de a le observa obiceiurile si modul de
inchinare. In comparatie cu refugiatii tibetani din India si
Nepal, se pare ca cei care au ramas in Tibet s-au obisnuit sa
fie sub conducerea Partidului Comunist Chinez si au ajuns sa
fie minoritari chiar si in propria lor tara. In orice oras se
poate veda clar diferenta intre zona veche (tibetana) si noile
cartiere chinezesti care se dezvolta din ce in ce mai mult.
Din cand in cand mai faceam scurte calatorii in orase mai mici,
locuri in care erau si puncte de pelerinaj pentru credinciosii
budisti. Era un prilej bun de incerca sa te adaptezi cat mai
mult la cultura, sa-i cunosti mai bine si sa-i lasi sa te
cunoasca. De asemenea incercam sa mai exersez putinele fraze
pe care le cunosteam. Unii faceu calatorii scurte, plecand
dis-de-dimineta cu autobuzul si intorcand-se noaptea tarziu.
Altii, mai bogati probabil, inchiriau un autobuz si mergeau
intr-un pelerinaj de cateva zile, vizitand toate locurile pe
care ei le considerau sfinte. In timp ce stateam langa ei in
autobuz, pareau oameni calmi, zambitori si bine dispusi, dar
in momentul in care ajungeai la destinatie incepea o agitatie
de neimaginat. Toti se indreptau spre zecile (poate sutele)de
temple din incinta manastirilor, unele intinzandu-se pe
suparefete de mii de metri patrati. Era un fel de cursa contra
cronometru, in care trebuia sa te inchini statuilor din
temple, sa aduci ofrande, sa lasi bani la fiecare templu, sa
rostesti mantrele in timp ce invarti rotile de rugaciune, sa
atarni stegulete iscriptionate cu rugaciuni sau portiuni din
scripturi, si toate astea intr-un timp cat mai scurt. Dar
totul revenea la normal in momentul cand fiecare isi ducea la
bun sfarsit inchinarea.
In
fata unui bol de thukpa (supa) sau a unei cesti de ceai
tibetan si altor gustari pe care le carau cu, oamenii isi
capatau buna dispozitie. Probabil ca se simteau multumiti de
ceea ce daruisera zeilor si acum se asteptau ca aceste fapte
bune sa mai stearga din cele rele, si astfel sa le fie mai
usor cand se vor reincarna. In Lhasa (Orasul zeilor) multi
pelerini veneau de la sute de kilometri departare pentru a se
prosterne in fata Palatului Potala sau a templului Jokhang.
Potala a fost resedinta lui Dalai Lama inainte ca el sa fie
fortat sa se refugieze in India. Multi dintre acesti pelerini
ajungeau in Lhasa prosternandu-se pe-ntregul traseu, astfel
avand mai multe sanse ca pacatele savarsite in vietile
anterioare sa le fie iertate.
Sute, mii, zeci de mii de oameni care cautau mantuire prin
propriile puteri. In toate aceste orase (in afara de Lhasa) nu
exista nici macar picior de crestin. Foarte putini reusesc sa
mearga pentru perioade scurte, dar asta nu schimba situatia
prea mult. Fiecare tibetan care devine crestin este foarte
pretios. Este rodul jertfei lor pe parcursul multor ani de
straduinta si dezamagiri.
Citeste si alte articole:
<
Dumnezeu-Artistul
<
In cautarea lui G.
<
Trei luni printre
tibetani
<
Manastirea Ganden
<
Lacul Namtso |
