|
<Lacul
Namtso
M-am
zvarcolit de cateva ori in sacul meu de dormit sperand ca in
cele din urma voi putea adormi. Dar m-am inselat. Simteam
cum trece timpul si deveneam din ce in ce mai stresat pentru
ca nu puteam sa adorm. Eram foarte obosit. La un moment dat
cred ca am atipit si am visat ca ma sufocam. M-am trezit
brusc si am realizat ca ma sufocam cu adevarat. Atunci am
decis sa-l trezesc pe B., prietenul meu. A deschis cortul
pentru a intra mai mult aer si a spus o scurta rugaciune
pentru mine. Era cu mult trecut de miezul noptii si eu inca
nu dormeam.
De
fiecare data cand atipeam aveam acelasi vis: ma sufocam. Am
iesit din cort pentru a lua cat mai mult aer si pentru a ma
ruga. Dar cum am iesit din cort am incremenit: ma aflat sub
cel mai frumos cer pe care l-am vazut vreodata in viata mea.
Stelele mi se pareau atat de aproape ca ai fi jurat ca le
poti atinge cu mana. Luna se reflecta in apa lacului
inconjurat din toate partile de siluetele muntilor.
Eram
la o altitudine de 4500 metri, pe malul lacului Namtso.
Citisem intr-un ghid turistic de frumusetea acestui lac cu
apa de culoarea turqoise-ului si de muntii cu varfurile
mereu inzepezite care-l inconjoara. A. ne spunea ca din cand
in cand viziteaza nomazii din aceste locuri pentru a le
vorbi despre Hristos si cu unii chiar s-a imprietenit foarte
bine. Cand B. si S. mi-au propus sa mergem nu am mai stat pe
ganduri, mai ales ca era unul dintre putinele locuri din
Tibet unde poti merge fara permise speciale din partea
Politiei. Totul a mers ca pe roate. Am reusit sa gasim o
masina care sa ne duca cat mai aproape de lac din locul in
care ne lasase autobuzul.
Petrecusem aproape trei saptamani in Tibet si nu credeam ca
voi fi afectat atat de mult de cei 1000 de metri peste
altitudinea Lhasei, capitala, unde statusem pana in acel
moment, dar m-am inselat. Aerul rarefiat facea ca organismul
meu sa nu functioneza normal. Imi amintesc ca am citit intr-o
carte ca in vechime tibetanii numeau lipsa de oxigen “gaz
otravitor”. Ei credeau ca acest “gaz otravitor” ii impiedica
sa ajunga in varfurile cele mai inalte ale Himalayei pentru
ca acolo salasluiau zeii. In prima saptamana a trebuit sa ma
adaptez la altitudinea de 3500 si trebuia sa strig in
fiecare zi la Dumnezeu sa-mi dea putere. Efortul de a urca
fiecare treapta pentru a ajunge in camera mea era atat de
mare. Dar stiam ca voi trece si peste asta. Orice lucru nou
este dificil, dar El ne da intotdeauna har.
***
Ne
targuisem pentru masina atat de bine incat cand am ajuns la
lac ne-a parut rau si am decis sa mai dam ceva bani peste
pretul stabilit. Nu cred ca soferul stia cat de lung si
pietros era drumul. Cei cativa zeci de yuani in plus i-a
redat zambetul. Din cand in cand puteam zari corturile
unsuroase din par de yak ale nomazilor. Copiii alergau spre
marginea drumului pentru a ne face cu mana. Turmele de yaki
pasteau o iarba care mie personal mi se parea inexistenta.
Peisajul era trist si misterios in acelasi timp. Un desert
intins cat poti vedea cu ochii si undeva in departare se
afla Namtso, locul spre care noi ne indreptam.
Aveam
timp destul de putin la dispozitia asa ca ne-am grabit sa
exploram zona. Ne-am urcat pe dealul cel mai inalt din
preajma lacului si acum aveam o panorama de 360 de grade
asupra acestui loc. Din doua autobuze au coborat in graba
pelerinii budisti si se parea ca si nici ei nu au prea mult
timp la dispozitie. Namtso este un lac sfant pentru ei si
ritualurile indeplinite aici ca si in alte locuri de
pelerinaj pot duce la curatarea multor fapte rele savarsite
in vietile anterioare. Asa pot spera ca vor avea o Karma mai
buna si cand se vor reincarna nu vor mai trebui sa sufere
cat au suferit in viata actuala. Si poate candva vor atinge
chiar si Nirvana, locul eternei fericirii, locul in care
nimic nu mai exista. Aceste autobuze erau speciale pentru
pelerini si datorita distantei mari pe care o strabateau sa
ajunga aici, nu-si permiteau sa petreaca prea mult timp. De
aceea in momentul in care se dadeau jos din autobuz toti
pareau ca niste furnici, roind toate inspre aceeasi directie.
Ritualul il stiam deja: cateva ture imprejurul celui mai
inalt loc din zona unde de obicei se afla manastirea sau
templu, atarnarea steagurilor de rugaciune pe cel mai inalt
varf, jertfe de bani si aprinderea de lumanari la toate
altarele intalnite in cale. Noi ii urmaream cu atentie de
sus, de pe deal. Cand am coborat de pe deal toti ne faceau
semne ca nu ne mergem in sensul corect. Am inceput sa radem,
glumind pe seama faptului ca s-ar putea sa capatam o “Karma
rea”.
Pe
malul lacului se vedeau cativa nomazi care isi adapau poneii.
Pentru cinci yuani puteai sa faci o tura cu poneiul, dar nu
am vrut sa incerc.
***
Am
intrat din nou in cort dupa ce i-am multumit lui Dumnezeu ca
m-a adus pana aici. Cine stie, poate pe viitor voi reusi sa
le vorbesc celor care locuiesc in Namtso despre Dumnezeul
care a creat un lac atat de frumos, muntii pe care ei se
grabesc se atarne steagurile de rugaciune, stelele care
impodobeau cerul si mai ales pe ei, pe tibetani, copiii atat
de pretiosi ai Tatalui…M-am ghemuit in sacul meu de dormit,
tremurand un pic de frig dar simitindu-L in acelasi timp pe
Dumnezeu atat de aproape de mine. Mai aveam doare cateva ore
in care puteam sa adorm. Dis-de-dimineata ne vom intoarce in
Lhasa, daca vom gasi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o masina
care sa ne ia si pe noi.
Citeste
si alte articole:
<
Implinirea unui vis
<
Dumnezeu-Artistul
<
In cautarea lui G.
<
Trei luni printre
tibetani
<
Manastirea Ganden
<
Lacul Namtso |
