“Hristos fie e Domnul tuturor, fie nu este Domn deloc.”

Hudson Taylor

Fondatorul organizatiei China Inland Mission

”Noi nu trebuie doar să renunţăm la rău ci să şi spunem adevărul. Noi le spunem oamenilor că lumea este mândră; lăsăm ca vieţile noastre să demonstreze asta. Le spunem că adevărata noastră casă este sus în ceruri şi că toate lucrurile de pe pământ sunt trecătoare. Oare asta demonstrează locuinţa noastră? Oh, de am trăi vieţi consistente!”

"Când voi fi mare vreau să fiu misionar şi să mă duc în China,” a spus un băieţel cu mulţi, mulţi ani în urmă. Şi exact aşa a făcut.

Acest băieţel a fost James Hudson Taylor. El s-a născut pe 1 mai 1832 în Barnsley, Anglia. Tatăl lui, James Taylor, a fost fiu şi nepot de predicatori şi a fost şi el predicator. Îl iubea pe Dumnezeu şi îi slujea cu atâta credincioşie că toată lumea ştia că era creştin. Iar soţia lui, Amelia Hudson Taylor, era la fel de bună şi de credincioasă ca el. Nimeni nu ar fi putut avea părinţi mai buni decât micul Hudson.

Când era mic era un băieţel frumos şi deştept dar nu prea puternic şi ar fi fost foarte uşor să fie răsfăţat. Dar tatăl şi mama lui ştiau că trebuie să-l înveţe să se supună şi să se controleze, şi s-au înţeles să îl înveţe aceste lecţii deşi era numai un copil.

Când avea doar doi sau trei anişori, s-a dus cu tatăl şi mama lui la biserică. Dacă era cuminte în timpul programului, după ce era rostită binecuvântarea, părinţii îl dădeau bunicului să îl ţină el în braţe. Toată viaţa şi-a adus aminte de aceasta.

Unul dintre lucrurile care îi făceau o mare plăcere era să se joace de-a întâlnirea cu fratele lui mai mic. Când sora lui, Amelia, a fost destul de mare ca să umble, Hudson a fost cel care a învăţat-o să facă primii paşi. Când frăţiorii lui mai mici au murit, Hudson a învăţat că atât tristeţea cât şi fericirea fac parte din viaţă.

Într-o zi era carnaval în oarş iar marea atracţie pentru Hudson era o colecţie de păsări şi animale împăiate, întrucât iubea foarte mult natura. Spre tristeţea lui, animalele împăiate erau împrejmuite de un gard de tablă. În mână avea un bănuţ pe care îl câştigase din greu, l-a dat bărbatului de la intrare, iar acesta i-a spus că taxa era doi bănuţi. „Dar nu mai am încă un bănuţ, şi nu vezi că e mai bine să am un bănuţ decât nici unul?”, a argumentat el. Argumentul era logic, dar cel care avea grijă de gard a rămas ferm pe poziţii iar micul Hudson a plecat şi i-a spus mamei lui ce se întâmplase. Ea i-a explicat că era datoria omului să ceară doi bănuţi pentru intrare, şi a găsit un mod foarte satisfăcător de. I-a spus că zilele trecute lucrase atât de bine aşa că îi va mai da încă un bănuţ, iar el foarte fericit a mers repede înapoi la carnaval.

Copiii Taylor fuseseră învăţaţi că era foarte important ca ei să să aibă mâinile şi feţele curate, pantofii curaţi, unghiile îngrijite nu doar acasă ci şi când erau plecaţi de acasă.

O altă lecţie importantă pe care au învăţat-o a fost punctualitatea. Fiecare copil trebuia să fie la masă la ora exactă, de asemenea la orice altă întâlnire ar fi avut. Dl. Taylor spunea, „Dacă sunt cinci oameni şi sunt făcuţi să aştepte un minut, nu îţi dai seama că de fapt ei pierd cinci minute care nu vor putea fi recuperate niciodată?” În ceea ce priveşte bogăţii sau avantaje lumeşti nu prea a avut ce să le dea copiilor săi dar le-a dat ceva mult mai bun – credinţă în Dumnezeu şi respect adânc pentru Cuvântul Său.

Deoarece când era mic nu a fost destul de puternic ca să meargă la şcoală, educaţia lui Hudson a fost făcută mai mult acasă; şi a învăţat lecţii mult mai valoroase de la părinţii lui sensibili decât ar fi putut învăţa la şcoală.

Dl. Taylor era interesat de lucrarea de misionariat în străinătate şi în mod special în China. Copiii lui îi împărtăşeau interesul şi în casa lor era citită şi recitită o cărticică. Peter Parley. Atât Hudson cât şi Amelia declaraseră că aveau de gând ca într-o zi să meargă în acea ţară.

Zilele de şcoală ale lui Hudson au început când avea unsprezece ani. I-a fost de mare ajutor să fie în preajma altor băieţi deşi aceste zile nu au fost neapărat şi zilele cele mai fericite. Şi-a pierdut credinţa pe care o avusese când era mai mic şi au trecut câţiva ani până ce el s-a predat complet lui Dumnezeu.

La vârsta de cincisprezece ani era funcţionar într-o bancă. Colegul lui mai în vârstă râdea de ideile lui învechite şi când Hudson s-a întors acasă după nouă luni, era mai departe de Dumnezeu decât înainte.

Mama şi tatăl erau împovăraţi de salvarea băiatului lor. Sora lui, Amelia, s-a decis să se roage pentru el de trei ori pe zi şi nu a trecut mult timp până acele rugăciuni au primit răspuns.

Într-o zi, când nu avea de făcut nimic deosebit, a văzut un tratat. „La început va fi o povestire şi la sfârşit o predică sau o morală,” şi-a spus el; „voi citi începutul şi voi lăsa sfârşitul pentru alţii.” Dar pe măsură ce citea, convingerea îl acapara tot mai mult şi s-a predat lui Dumnezeu. Prima care a auzit fericita veste a fost Amelia, întrucât mama lui era plecată de acasă. La întoarcerea ei, a salutat-o bucuros, nerăbdător să îi spună despre convertire. „Ştiu, băiatul meu,” a spus ea, „de două săptămâni mă bucur de ce urmează sa imi spui.”

„De ce, şi-a încălcat Amelia promisiunea?” a întrebat el. „A spus că nu va mai spune la nimeni.”

„Oh, fiul meu”, a fost răspunsul, „nu mi-a spus nimeni. Dar acum două săptămâni inima mea a fost atât de împovărată încât am hotărât că nu voi înceta să mă rog până nu voi primi asigurarea că momentul salvării tale venise. Şi am simţit asta atât de puternic că de atunci Îl laud în continuu pe Dumnezeu.

În inima lui Hudson era pace şi bucurie, iar în recunoştinţa lui şi-a dedicat viaţa lui Dumnezeu, să slujească oriunde l-ar chema Domnul. „Atunci du-te în China pentru Mine,” a spus Dumnezeu. Chemarea a fost la fel de clară ca şi cum Dumnezeu i-ar fi vorbit cu voce umană, iar tânărul nu a ezitat.

I-a spus învăţătorului de şcoala duminicală despre chemarea lui, a fost încurajat şi i s-a dat o copie în dialect chinez a evangheliei după Luca. A încercat să se pregătească în orice mod posibil pentru viaţa de misionar. A renunţat la patul lui moale şi la alte lucruri de care se bucurase pentru a se obişnui cu o viaţă aspră. Făcea multe exerciţii în aer liber iar acestea i-au întărit atât trupul iar lucrarea creştină i-a întărit sufletul. A simţit că dacă va dori să câştige suflete în China trebuie să înceapă să facă asta fiind acasă aşa că a împărţit tratate, a predat la şcoala duminicală, i-a ajutat pe bolnavi şi pe săraci, şi a făcut tot ce a putut pentru Domnul.

După aceea a început să studieze semnificaţia literelor chineze din cărticica pe care o primise de la învăţătorul de la şcoala duminicală. Ştia că nu va fi uşor să înveţe limba chineză şi vroia să înceapă cât mai repede posibil. Cineva a spus că cei care învaţă această limbă au nevoie de „trupuri de fier, plămâni de alamă, capete de stejar, mâini de oţel, ochi de vultur, inimi de apostoli, memorii de îngeri, şi vieţi de Metusalemi.” Deşi nu avea nici pe departe aceste calităţi, Hudson a început curajos şi a progresat semnificativ.

Următorul pas decisiv în pregătirea lui a fost să devină asistentul doctorului Hardey. Ştia că dacă va învăţa să se îngrijească de oamenii bolnavi, aceasta îi va oferi ocazia să ajute suflete. La început a locuit în casa doctorului Hardey, unde a fost foarte confortabil şi plăcut, dar nu a fost cea mai bună pregătire pentru viaţa de misionar. Următoarea mişcare a fost să se mute în casa mătuşii sale, care era mai puţin luxoasă decât cea a doctorului. Totuşi simţea ca trebuia să mai renunţe la multe şi nu a trecut mult timp până a găsit ceea ce avea nevoie.

Cam în acel moment a întâlnit un misionar german care se întorsese din China. Când omul acesta a văzut culoarea deschisă a părului şi ochii lui Hudson i-a spus: „Păi tu nu eşti potrivit pentru China. Mie îmi spun ‚diavolul cu păr roşu’ şi de tine ar fugi îngroziţi! Nu ai putea să îi faci să te asculte.” Poate o astfel de replică i-ar fi descurajat pe unii, însă Hudson a răspuns liniştit, „Şi totuşi Domnul mă cheamă în China, iar El ştie culoarea părului şi a ochilor mei.”

Următorul domiciliu al lui Hudson Taylor – şi cel unde a simţit că se va putea pregăti pentru China – a fost într-o parte foarte neplăcută a oraşului Hull. Erau două rânduri de case iar între rânduri trecea un şanţ în care erau aruncate gunoaie. Locaţia era numită „Şanţ.” Când apa din şanţ creştea, gunoaiele erau purtate la vale. Deşi era o privelişte respingătoare, Hudson Taylor a ales una dintre căsuţe drept domiciliu. Avea o cameră de 4 metri pătraţi iar gazda, doamna Finch, şi copiii ei ocupau camera de sus şi bucătăria. Domnul Finch era plecat pe mare iar soţia lui se bucura să primească cei trei şilingi pe săptămână de la Hudson Taylor.

Se întreţinea singur şi mânca mai mult ovăz, orez şi pâine neagră, considerând că era o plăcere să se sacrifice şi să economisească bani cu care îi putea ajuta pe alţii. La sfârşitul zilei mergea singur în camera lui lipsită de confort iar duminica îi vizita pe cei bolnavi şi îi ajuta pe săraci. Nu era modul de viaţă pe care îl alegeau toţi, dar binecuvântarea lui Dumnezeu era peste el, iar asta înseamnă mai mult decât poate oferi lumea vreodată.

Mai exista o lecţie pe care tânărul Taylor ştia că trebuie să o înveţe dacă vroia să fie un misionar eficace în China, şi anume lecţia credincioşiei. Ştia că în acea ţară îndepărtată vor exista multe momente când nu se va putea baza pe nimeni în afară de Dumnezeu, şi trebuia să înveţe cum să facă în aşa fel ca rugăciunile lui să fie ascultate şi să primească răspuns. Vroia să ştie cum „să mişte un om prin Dumnezeu, doar rugându-se pentru acel om.”

Doctorul Hardey îi spusese lui Hudson Taylor să îi amintească atunci când trebuia să îi dea salarul întrucât el era un om ocupat şi poate uituc, dar Hudson a hotărât că nu va îi va reaminti ci se va ruga pentru asta. A simţit că Dumnezeu ca răspunde la rugăciunile lui, îi va reaminti doctorului Hardey, iar aceasta va întări credinţa lui.

Odată se apropia ziua salarului, a trecut, iar salarul nu a fost plătit. La sfârşitul săptămânii şi-a dat seama că mai avea foarte puţini bani. Totuşi, nu i-a spus nimic doctorului, ci numai lui Dumnezeu. Duminică noaptea, după o întâlnire pe care o avusese cu săracii cărora le predica uneori, un om i-a cerut să meargă să se roage pentru soţia lui care părea să moară. Îi ceruse preotului să vină dar era prea sărac pentru a-i plăti. Familia lui era înfometată iar omul era descurajat.

Taylor ştia că acei oameni aveau nevoie de mâncare şi s-a gândit, „Oh, dacă aş avea doi şilingi în loc de această jumătate de coroană, le-aş da cu atâta bucurie acestor oameni un şiling.” Avea ceva mâncare acasă, pentru cină şi pentru următorul mic-dejun şi atât. Putea să renunţe la tot ce avea şi să se încreadă în Domnul că îi va da tot ceea ce va avea nevoie?

Au trecut printr-o curte întunecată, au urcat nişte scări şi au ajuns într-o cameră sărăcăcioasă iar pe un pat se afla mama şi lângă ea un bebeluş, născut de treizeci şi şase de ore, scâncea. Patru sau cinci copii stăteau prin cameră. Când Taylor a văzut această stare de sărăcie s-a gândit că ar vrea să le dea un şiling şi jumătate, dar totuşi nu se hotărâse să le dea toţi banii. A încercat să le vorbească despre un Tată ceresc plin de iubire, care se îngrijeşte de ei, dar nu a putut spune prea multe. După aceea a îngenuncheat ca să se roage, dar conştiinţa îl provoca în continuare. Cum se putea ruga dacă nu era dispus să dea acestor oameni care aveau neapărat nevoie de ajutor. „Domnule, vezi foarte bine starea în care suntem; dacă ne poţi ajuta, fă-o, pentru numele lui Dumnezeu!” a spus bietul om. Taylor şi-a amintit ce a spus Isus, „Dă celui care îţi cere”, iar el a făcut întocmai. A dat tot ce avea, şi făcând asta nu doar i-a ajutat pe acei săraci în necazul lor, dar a câştigat o victorie şi a fost fericit.

„Daţi şi vi se va da”, spune Biblia, „good measure, pressed down, and shaken together, and running over." În următoarea dimineaţă poştaşul i-a lăsat un plic fără nici o scrisoare în ea, nici măcar nu scria pe ea numele expeditorului, ci în ea erau o pereche de mănuşi şi o jumătate de liră. Asta însemna de cinci ori mai mult decât dăduse el şi a simţit că Dumnezeu îi dăduse înapoi cu dobândă.

Au mai trecut două săptămâni iar salarul tot nu fusese plătit. Chiria trebuia plătită până sâmbătă noaptea iar proprietara avea mare nevoie de bani. Dar se hotărâse să nu îi spună nimic doctorului.

Sâmbătă după-masa doctorul Hardey l-a întrebat, „Taylor, nu trebuia să primeşti salarul?” Liniştit tânărul a răspuns, „Trebuia să îl primesc de ceva vreme."

„Oh, îmi pare rău că nu mi-ai reamintit,” a spus doctorul. „Doar ştii cât sunt de ocupat. Bine era dacă mă gândeam la asta mai devreme pentru că în după-masa aceasta am trimis la bancă toţi banii pe care îi aveam la mine. Altfel ţi-aş da banii imediat.”

Acesta a fost un test al credinţei dar imediat ce a putut s-a retras într-un loc liniştit pentru a se ruga, iar Dumnezeu l-a asigurat că totul se va rezolva. În acea seară s-a pregătit pentru întâlnirile pe care urma să le aibă printre săraci şi se pregătea să meargă acasă când a apărut doctorul râzând. „S-a întâmplat lucrul cel mai straniu,” a spus el. „Unul dintre pacienţii mei cei mai bogaţi a venit la această oră târzie că sa îmi plătească ce îmi datora. Uită-te în registru şi vezi cât e. Ciudat că a venit la ora asta din noapte când putea să îmi scrie un cec în orice altă zi, nu-i aşa?” Factura a fost plătită iar banii i-au fost daţi lui Taylor. Era foarte fericit din mai multe motive. Nevoile lui au fost împlinite, şi mai mult a putut să îi dea chiria proprietarei. Dar motivul cel mai important era că rugăciunea lui primise răspuns. Doctorul Hardey fusese „mişcat, de Dumnezeu, numai prin rugăciune.” A fost un pas mare în pregătirea lui pentru viaţa de misionar.

Nu a trecut mult timp şi a plecat la Londra pentru alte pregătiri. Avea puţini bani, şi a întâmpinat greutăţi dar în timp util a găsit un spital unde şi-a putut continua studiile. Casa unde locuia era departe de spital şi nu îşi permitea să meargă cu autobusul, aşa că făcea multă mişcare pană la spital şi apoi acasă. De asemenea a putut să îşi mai exerseze credinţa.

Ca gest de bunătate pentru doamna Finch, care îi închiriase camera, Taylor a mers la compania de vapoare la care lucra domnul Finch şi i-a luat salarul pe care apoi l-a trimis doamnei Finch, scutind-o astfel pe doamna Finch de costurile de comision pe care ar fi trebuit să le plătească daca îi trimitea compania banii.

Odată, având mare nevoie de bani, ea l-a rugat să îi trimită salarul lunar cât mai repede posibil. Taylor era ocupat în acea vreme şi decât să stea toată ziua prin oraş i-a trimis bani de la el, gândindu-se că îi va recupera când va lua salarul domnului Finch. Când a mers la companie ca să ia banii, funcţionarul i-a spus, „Ofiţerul, al cărui salariu doriţi să îl ridicaţi, a fugit de pe vapor şi a mers să sape aur în mine. Prin urmare nu avem să vă dăm nici un salar pentru el.”

„Păi asta este foarte neplăcut pentru mine întrucât i-am trimis deja bani soţiei sale şi ştiu că ea nu va putea să mi-i dea înapoi.” Funcţionarul nu a putut face nimic pentru el, şi a fost cu adevărat un test, dar el şi-a pus încrederea în Dumnezeu.

Nu după mult timp a urmat încă un test al credinţei. Într-o zi, în timp ce lega unele foi pentru un caiet pe care să îl folosească în sala de lectură, s-a înţepat la deget. Următoarea zi a ajutat la disecarea unui corp al unui om care murise având o febră foarte periculoasă. Uitase complet de împunsătură până s-a simţit obosit şi bolnav. Otrava din corpul mortului intrase în sistemul lui prin acea împunsătură iar chirurgul i-a spus, „Du-te acasă, rezolvă-ţi toate lucrurile pentru că eşti un om mort.”

Hudson Taylor i-a spus chirurgului că gândul de a fi în curând cu Domnul îl umplea de bucurie, „dar,” a adăugat el, „nu cred că voi muri, întrucât trebuie să merg în China; şi dacă voi avea probleme, oricât ar fi de grele, trebuie să trec de  ele.”

„Foarte bine,” a spus chirurgul, care nu credea în Dumnezeu, „fă rost de o căruţă şi du-te acasă cât mai repede. Nu ai timp de pierdut, pentru că în curând nu vei mai putea să îţi finalizezi afacerile.”

Când a ajuns la el în cameră şi-a pus mâna în apă fierbinte, şi în timp ce făcea asta vorbea cu servitorul lui despre mântuire. Era mereu gata să vorbească despre Isus, căutând mereu ocazii de a spune ceva despre El. Doctorul care a fost chemat să îl examineze i-a spus că exista şansa să scape dacă până atunci trăise într-un mod simplu. „Dar,” a spus el, „dacă aţi băut bere până acum şi alte băuturi alcoolice, nu veţi supravieţui.” De ceva vreme mânca doar pâine neagră şi apă, care era la fel de simplu precum mâncarea poporului evreu în Babilon, iar mâncarea simplă a funcţionat atât pentru ei cât şi pentru el.

Când a început să se vindece i s-a spus că doi colegi de-ai lui, care au fost cu el în acea zi în aceeaşi încăpere unde s-a făcut disecarea, muriseră din cauza bolii. Dumnezeu mai avea de lucrat prin Hudson Taylor şi îi salvase viaţa. A fost sfătuit să meargă în provincie să îşi revină dar nu avea destui bani. Ca şi altădată, a adus problema la Domnul şi El i-a răspuns într-un mod neaşteptat.

Într-o zi pe când era încă slăbit s-a gândit să meargă la biroul companiei de vapoare că sa întrebe despre salarul domnului Finch. I se părea puţin probabil să aibă câştig de cauză iar drumul de vreo patru kilometri părea imposibil. Dar pe măsură ce se ruga pentru asta Dumnezeu i-a arătat foarte clar că El dorea să meargă la companie aşa că a pornit la drum, încrezându-se în El că îi va da puterea necesară. Cum a intrat în încăpere funcţionarul i-a spus, „Ce bine că aţi venit, deoarece de fapt fugise un alt marinar care avea acelaşi nume. Domnul Finch era în continuare pe vapor.” I-a dat banii iar Taylor i-a luat cu mare bucurie în inimă. Deşi credinţa lui fusese puternic testată, în cele din urmă i-a fost răsplătită.

A doua zi l-a întâlnit pe doctorul care se ocupase de el cât timp a fost bolnav, şi Taylor i-a spus că rugăciunile lui primiseră răspuns. Când i-a spus despre lunga plimbare pe care tocmai o făcuse, doctorul i-a spus, „Imposibil! Când am plecat de la tine erai livid precum o stafie.” Când doctorul şi-a dat seama că într-adevăr Hudson făcuse drumul acela lung, banii pe care îi luase erau suficienţi ca să meargă în provincie, iar după ce şi-a plătit datoriile, ochii i s-au umplut de lacrimi şi a spus, „Aş da tot ce aş avea mai scump pentru o credinţă ca a ta.”

Trecuseră peste trei ani de când Hudson Taylor auzise vocea lui Dumnezeu spunându-i, „Du-te în China pentru Mine,” şi era nerăbdător să plece. Nu îşi terminase cursul de ajutor medical pe care îl făcea dar se gândea să renunţe la el şi să plece de îndată ce s-ar fi deschis o uşă. S-a rugat mult pentru călăuzire şi cu cât se ruga mai mult cu atât simţea că era planul lui Dumnezeu să meargă imediat.

China părea să îşi deschidă uşile pentru lucrarea de misiune iar Societatea de misiune a decis să îl trimită imediat pe tânărul candidat.

În acele vremuri o călătorie cu vaporul era foarte diferită de cele din zilele noastre, iar vasului Dumfries pe care s-a îmbarcat Hudson Taylor la Liverpool, i-au trebuit cinci luni şi jumătate ca să ajungă la Shanghai. Pe 19 septembrie 1853 şi-a părăsit ţara. Mama şi unul sau doi prieteni s-au urcat cu el pe vas şi înainte ca vasul să pornească s-au rugat în cabină, au cântat şi au citit un Psalm. „Mamă dragă,” a spus el, „nu plânge. Ne despărţim pentru puţin timp şi apoi ne vom reîntâlni. Gândeşte-te la scopul pentru care vă părăsesc! Nu o fac pentru bogăţii sau faimă, ci ca să încerc să le spun chinezilor despre Isus.” Când ei au coborât de pe vas, a scris pe o bucată de hârtie următoarele, „Dragostea lui Dumnezeu care aduce pricepere. J.H.T.” Acest bileţel de adio l-a aruncat mamei lui pe când ea stătea pe ponton. Pe măsură ce vaporul se îndepărta, s-a suit pe un catarg ca să îi vadă cât mai mult pe prietenii lui. Şi-a fluturat pălăria iar ei batistele până ce vaporul s-a pierdut în zare. Hudson Taylor chiar era în drum spre China!

Următoarele doisprezece zile au fost furtunoase. Căpitanul a spus, „Dacă Dumnezeu nu ne ajută, nu avem nici o speranţă.” Iar Dumnezeu i-a ajutat. Tânărul misionar şi-a amintit de promisiunea „Cheamă-mă în ziua necazului: Eu te voi ajuta iar tu Mă vei lăuda,” şi s-a uitat liniştit spre Dumnezeu.

În sfârşit furtuna se terminase. Au mers pe lângă Capul Bunei Speranţe, au trecut de Australia şi în Oceanul Pacific, apoi prin Marea Chineză şi au ajuns la destinaţie pe 1 martie 1854. În acest timp Taylor a fost activ, şi anume a ţinut întâlniri pentru membrii echipajului, fiind asistat de un alt tânăr creştin care era pe vas.

Vă puteţi imagina cum se simte un misionar când se apropie de malurile ţării unde a ales să îşi petreacă întreaga viaţă? Când Hudson Taylor a zărit pentru prima dată malurile Chinei a simţit să rugăciunile rostite de-a lungul anilor au primit în sfârşit răspuns şi când a văzut un grup de băştinaşi vorbind în limba lor stranie, tânjea să poată se le spună despre mântuirea pe care o oferă Domnul. „Nu pot să descriu ce am simţit când am păşit pe mal,” a scris el. „Inima îmi era plină de bucurie, parcă dădea peste, în timp ce lacrimi de recunoştinţă îmi şiroiau pe obraz.”

Domnul Taylor primise trei scrisori de prezentare şi a început să îi caute pe oamenii cărora le erau destinate scrisorile. A aflat că una dintre persoane murise cu o lună înainte, iar a doua plecase spre America. După aceea a găsit drumul spre Societatea de Misiune londoneză, iar misionarii de acolo, pe care nu îi cunoştea, l-au făcut să se simtă binevenit şi i-au oferit un loc de cazare. Următoarea dimineaţă, nerăbdător să se pregătească pentru adevărata lucrare, a început să studieze limba.

După multe căutări şi-a găsit o casă pe care şi-a permis să o închirieze. Era dărăpănată şi foarte murdară dar era fericit să aibă un loc al lui, întrucât nu suporta să depindă de alţii. Oamenii au aflat că era doctor şi mulţi bolnavi au venit la el. În timp ce se îngrijea de nevoile lor fizice, le vorbea şi despre vindecarea sufletelor păcătoase. S-a început o şcoală pentru băieţi şi fete iar dl. Taylor era bucuros. Au existat şi greutăţi dar Taylor se pregătise pentru aşa ceva ducând o viaţă sărăcăcioasă pe când încă mai locuia în Anglia.

Au urmat luni şi ani foarte ocupaţi, plini de bucurii şi dezamăgiri. A făcut multe călătorii cu barca, propovăduind Evanghelia prin satele şi oraşele unde numele lui Isus nu fusese niciodată auzit. Au existat multe greutăţi iar uneori viaţa lui a fost în pericol dar nu s-a dat bătut.

S-a tot gândit dacă să poarte haine chinezeşti şi într-un final a decis să poarte, considerând că astfel va obţine mai multe pentru Domnul. S-a ras pe cap, lăsându-şi doar puţin păr care urma să crească într-o coadă chinezească (păr legat la spate şi împletit), iar cu pantaloni largi, şosete albe, încălţăminte de satin şi cu o robă cu mâneci largi atrăgea mai puţină atenţie şi astfel a câştigat inimile băştinaşilor; nereuşind să facă aceasta când fusese îmbrăcat precum un englez.

Ar dura prea mult să vorbim despre experienţele ciudate pe care Hudson Taylor le-a avut în acea ţară stranie. Odată a pornit din Shangai spre Ningpo. Prima parte a călătoriei a făcut-o cu barca după aceea a continuat pe jos, având hamali care îi purtau bagajele. S-a oprit la un han şi singura mâncare pe care a găsit-o a fost o farfurie cu orez rece şi şerpi fripţi. Nu a fost foarte apetisant dar a încercat să mănânce ca lumea să nu îşi dea seama că era străin. A împărţit camera cu alţi zece sau unsprezece oameni unde o bucată de lemn pusă peste două scăunele servea drept masă iar patul lui era format din umbrela şi pantofii lui.

Dimineaţa a început să se uite după patul şi cutia care fuseseră cărate de hamali şi a fost foarte dezamăgit când nu i-a găsit. Oricât i-a căutat, nu i-a găsit. Noaptea următoare a încercat să găsească un loc unde să înnopteze însă degeaba, şi într-un final s-a întins pe treptele templului şi cu banii sub capul lui.

Nu a trecut mult şi a auzit nişte paşi apropiindu-se şi imediat nişte mâini erau peste el. „Ce vrei?” a întrebat încet, iar omul a dispărut şi s-a întors mai târziu cu un coleg.

„Ce vreţi?” a întrebat Taylor.

„Ne petrecem noaptea în afara templului ca şi tine,” au răspuns ei.

După aceea le-a sugerat că era destul loc şi pe partea cealaltă şi că mai bine i-ar lăsa partea aceea lui dar sfatul lui nu a fost primit aşa că s-a hotărât să se ridice şi să se uite atent la ei.

„Mai bine te-ai întinde şi ai dormi, sau nu vei putea lucra mâine,” i-au spus. „Nu-ţi fie teamă, nu te vom lăsa singur şi vom avea grijă să nu îţi facă nimeni rău.”

Taylor ştia că nu putea să îi creadă aşa că le-a spus, „Ascultaţi-mă, nu vreau protecţia voastră. Nu sunt chinez şi nu mă închin idolilor voştri falşi. Eu mă închin lui Dumnezeu. El este Tatăl meu şi mă încred în El. Ştiu foarte bine ce sunteţi şi ce vreţi să faceţi şi nu am să dorm pentru că am să vă supraveghez pe voi.” Unul dintre bărbaţi a dispărut şi s-a întors cu un alt bărbat. S-au uitat la el, sperând să adoarmă, dar el a început să repete versete din Scriptură şi să cânte cântări. Lor nu le-a plăcut şi într-un final au plecat.

Întrucât bagajul lui Taylor nu era de găsit niciunde, a fost obligat ca în loc să meargă la Ningpo, să se întoarcă în Shanghai. După o vreme a trebuit să se îngrijească de un bolnav care avea variolă şi după aceea a ars hainele pe care le folosise în încăperea unde îl îngrijise pe bărbat. Îşi dăduse banii şi nu a putut să îşi mai cumpere provizii. Şi atunci, exact la momentul potrivit, cutia pierdută în drum spre Ningpo, a apărut iar nevoile lui au fost împlinite.

Acesta a fost numai unul dintre nenumăratele incidente care au împlinit promisiunea „Domnul va purta de grijă” (Iehova-Ire, Genesa 22:14). Acest verset şi „De acum încolo Domnul ne-a ajutat,” au fost motto-urile preferate ale lui Taylor.

În timpul lucrării lui, dl. Taylor a cunoscut-o pe domnişoara Maria Dyer, o englezoaică al cărei tată fusese misionar în China. Unchiul ei din Anglia, care era şi tutorele ei, şi-a dat consimţământul ca cei doi să se căsătorească iar în ianuarie 1858 a fost o nuntă în una dintre misiuni. Împreună şi-au început lucrarea într-un loc umil din Ningpo şi erau foarte fericiţi întrucât le vorbeau oamenilor despre minunatul Isus şi despre dragostea Sa.

A fost bine că Hudson Taylor învăţase încă dinainte să părăsească Anglia, „să mişte un om prin Dumnezeu, doar rugându-se pentru acel om,” deoarece a avut multe ocazii să pună această lecţie în practică. Odată se afla în postura de conducător al spitalului iar lucrătorii se încredeau în Dumnezeu că le va împlini nevoile. Într-o zi bucătarul i-a spus că orezul era pe terminate – fusese începută ultima pungă. Iar răspunsul lui a fost următorul – „Înseamnă că momentul în care Domnul ne va ajuta este aproape.” Şi într-adevăr, înainte ca orezul să se fi terminat, au primit 250 de dolari din Anglia. Mare era bucuria lucrătorilor, pacienţilor din spital care ascultau cântările şi strigătele de laudă care spuneau aşa, „Unde sunt idolii care pot să facă aşa ceva? Ne-au izbăvit ei vreodată din necaz sau au răspuns rugăciunilor noastre?”

După şase ani de misiune în China, Hudson era obosit astfel că el şi soţia lui au planificat o călătorie în Anglia. A fost o călătorie foarte profitabilă pentru că sănătatea lor a fost întărită şi astfel au fost puse bazele Misiunii Chineze. Anglia a fost din nou vizitată, apoi America, şi a existat o perioadă de odihnă petrecută în Elveţia. Însă inima lui era în locul unde Dumnezeu îl chemase când încă era tânăr şi acolo şi-a depus el armătura. 3 iunie 1905 a fost ziua morţii sale. Creştinii chinezi au cumpărat sicriul cel mai frumos care a putut fi găsit. Totuşi, lucrarea lui nu a murit cu el şi multe suflete din Rai, câştigaţi pentru Dumnezeu prin lucrarea organizaţiei Misiuni China, îi vor mulţumi lui Dumnezeu pentru că fondatorul, James Hudson Taylor, a plecat în China.

y Una din cele mai mari treziri, dacă nu chiar cea mai mare din istoria bisericii, a avut loc în China, în ultimii 50 de ani. Aproximativ 1200 de oameni vin la Cristos în fiecare oră, în această ţară vastă şi plină de contraste.