|
<William
Carey
Părintele misiunilor moderne
de Galen B. Royer,*
S-a născut în Paulerspury, Northampton, Anglia, 17 august,
1761.
A murit în Serampore, India, June 9, 1834.
Cronologia evenimentelor din viaţa lui Carey
1761-S-a
născut la Paulerspury, în Northampton, Anglia, 17 august.
1777-Ucenic
în meseria de
cismar
1779-A
participat la o întâlnire de rugăciune care i-a schimbat
viaţa, 10 februarie.
1783-Botezat
de dl. Ryland, 5 octombrie.
1786-Chemat
la lucrare la Olney, 10 august.
1792-A
publicat pamfletul „Cercetare”;
Formarea Societăţii Misionare Baptiste din Anglia, 2
octombrie.
1793-A
fost numit misionar în India, 10 ianuarie;
A ajuns în Calcutta, 11 noiembrie.
1796-A
botezat un portughez, primul lui convertit.
1800-S-a
mutat la Serampore, 10 ianuarie;
L-a botezat pe Krishna Pal, primul convertit bengalez, 28
decembrie;
A fost ales profesor de sanscrită şi bengaleză la Colegiul
Williams.
1801-A
terminat de tradus în bengaleză Noul Testament, 7 februarie.
1803-Formarea
organizaţiei misionare de sine-stătătoare.
1807-Universitatea
Brown din U.S.A. i-a oferit diploma de doctor în Divinaţie;
Membru al Societăţii asiatice bengaleze.
1808-Publicarea
Noului Testament în limba sanscrită..
1809-A
terminat traducerea Bibliei în limba bengaleză, 24 iunie.
1811-Publicarea
Noului Testament în limba marathi.
1815-Publicarea
Noului Testament în limba punjabi.
1818-A
murit tatăl lui, 15 iunie.
1818-Vechiul
Testament publicat în limba sanscrită.
1820-A
format Societatea de agricultură şi horticultură, 4
septembrie;
regele danez a acordat autorizaţie de funcţionare colegiului
de la Serampore;
Vechiul Testament publicat în limba marathi.
1821-Deschiderea
colegiului Serampore.
1825-Terminarea
dicţionarului de bengaleză şi engleză.
1826-Guvernul
i-a dat lui Carey "Grant in Aid" pentru educaţie.
1829-Interzicerea
obiceiului Suttee prin eforturile lui Carey, 4 decembrie.
1834-A
murit la Serampore, 9 iunie.
1. Familia şi viaţa timpurie.
Într-o căsuţă umilă dintr-un oraş mic numit Paulerspury, la
vreo cinci kilometri de Towcesterm în Northampton, Anglia,
locuia un cuplu tânăr, iar pe 17 august 1761, li s-a născut
fiul cel mare, William Carey. Tatăl la început a fost
ţesător; mai târziu l-a urmat pe tatăl lui ca şi lucrător în
biserică şi învăţător. A trăit să îl vadă pe William, unul
dintre elevii lui de la început, devenind un om harnic şi de
onoare. William tânjea după cunoştinte istorice şi
ştiinţifice. Se delecta citind cărţi de călătorie şi
aventură; îşi umplea camera cu tot felul de plante şi
insecte, şi a demonstrat că era foarte hotărât şi ducea la
bun sfârşit orice ar fi început.
2. Tinereţe.
Întrucât sănătatea nu îi îngăduia să facă munci agricole,
când a avut şaisprezece ani a fost dat în ucenicie la un
pantofar din Hackleton. Mai târziu el a devenit pantofar,
meserie de care niciodată nu s-a ruşinat. A fost un muncitor
capabil şi onest; şi totuşi meseria lui ori sărăcia în care
se afla nu l-au împiedicat să urmeze calea ştiinţei, şi
înainte să împlinească treizeci şi unu de ani putea citi
Biblia în latină, greacă, aramaică, germană, franceză şi
engleză. În această perioadă Carey a învăţat să-l iubească
pe Domnul şi a devenit un creştin serios. Pasul nu a fost
unul făcut în grabă. Când a avut aproape douăzeci de ani s-a
alăturat unui grup mic de nonconformişti la Hackleton; doi
ani mai târziu, în 5 octombrie 1783, a fost botezat de
reverendul Ryland, care a scris în jurnalul lui, „În această
zi am botezat un pantofar sărac şi călător.” Aproape doi ani
mai târziu s-a unit cu biserica baptistă la Olney, iar aici
a devenit o lumină puternică.
3. Pregătirea pentru lucrare.
Carey a fost pastor înainte de a fi botezat; dar când s-a
unit cu baptiştii pastorul a dorit să îşi dedice tot timpul
lucrării sale. În 1786 Carey a devenit pastor la Moulton,
unde primea „unsprezece lire de la oamenii lui şi cinci lire
de la un fond din Londra,” pe lângă şase sau şapte şilingi
pe săptămână întrucât preda la o şcoală. Acest venit
(aproximativ 170$),
totuşi nu era suficient pentru a se întreţine pe el şi
familia lui. Nu i-a mers prea bine în domeniul disciplinei,
nu era capabil să fie profesor, şi s-a întors în curând la
meseria de pantofar timp de încă patru ani. În timpul
acestor ani de existenţă umilă a desenat o hartă simplă a
lumii, desenând locurile unde Evanghelia nu fusese
predicată, a citit călătoriile lui Cook, acestea având un
impact puternic asupra lui şi L-a rugat pe Domnul
Secerişului să trimită lucrători în ţinuturile neatinse ale
lumii. Cartea reverendului Andrew Fuller, „Evanghelia demnă
de toată acceptarea” în care a declarat „dacă este datoria
tuturor oamenilor să creadă oricând Evanghelia le este
prezentată, trebuie să fie de datoria tuturor celor care au
primit Evanghelia să o predice celorlalţi,” i-au stabilit
convingerile.
4. Ideea de misionar.
Carey şi ideile lui de misionar erau mult mai avansate decât
cele din vremea lui. Când a început să le spună oamenilor
unii au spus, „Cât de utopic!” în timp ce alţii spuneau că
împiedică planul lui Dumnezeu. Odată la o întâlnire Carey a
sugerat ca temă de discuţie, „Convertirea păcătoşilor.”
Repede un lucrător a spus, „Tinere, stai jos! Când Dumnezeu
doreşte să îi convertească pe păcătoşi, o face fără să aibă
nevoie de ajutorul tău sau al meu!” Astfel de răbufniri nu
l-au descurajat pe Carey. Mai târziu vestitul său pamflet
intitulat, „Cercetând obligaţiile creştinilor de a folosi
mijloace pentru convertirea păcătoşilor” a fost publicat.
5. Aşteaptă şi încearcă lucruri mari.
Cu doi ani înainte de incidentul mai sus menţionat, Carey
s-a mutat la Moulton şi a făcut pastoraţie în Harvey Lane.
Venitul lui era mai mare, oportunităţile de studiu au
crescut foarte mult şi se simţea din nou foarte util. În 30
mai 1972, cu ocazia unei adunări congregaţionale, a predicat
din Isaia 54:2,3, în care şi-a prezentat două argumente
generale, care de atunci au devenit un motto misionar,
„Aşteptaţi-vă la lucruri mari de la Dumnezeu: încercaţi
lucruri mari pentru Dumnezeu.” Impactul pe care l-au avut
cuvintele sale a fost minunat. Unul dintre oamenii prezenţi
a spus, „Dacă toţi oamenii şi-ar fi ridicat vocile şi ar fi
plâns, aşa cum au făcut şi copiii lui Israel la Bochim,
nu m-ar fi uimit efectul; ar fi fost în proporţie cu cauza,
aşa de clar a dovedit vina de a fi căldicei în lucrarea lui
Dumnezeu.”
6. Societatea misionară baptistă.
Drept rezultat al acestei agitaţii, în 2 octombrie 1792, în
casa unei văduve unde doisprezece oameni erau prezenţi, a
fost organizată Societatea misionară baptistă, s-au făcut pe
loc şi înscrierile iar suma s-a ridicat la 132 de lire şi 6
pfunzi. Rev. Fuller a fost numit secretar; Reynolds Hogg,
din Trapstone, a fost numit casier. Carey s-a oferit să fie
primul misionar. Când s-a împrăştiat vestea despre
organizaţie, lucrătorii din Londra au sfătuit oamenii să fie
împotrivă. Oamenii cu influenţă nu au vrut să se alăture
organizaţiei. Dar clericul de la ţară a fost la conducere şi
înainte de sfârşitul următoarei luni, martie, suma din bancă
era aproape 800 de lire.
7. Alegerea ţinutului.
Adunarea de fonduri nu a fost singura preocupare importantă
a noii societăţi. „Ţinutul este lumea,” dar pe unde să
pătrundă? John Thomas, recent întors din Bengal şi
însufleţit de scopuri misionare, în data de 9 ianuarie 1796,
a fost trimis ca misionar în India, iar lui Carey i-au cerut
să îl însoţească decât să meargă în altă ţară. În timp ce
societatea era în şedinţă, dl Thomas a anunţat dintr-odată
sosirea lui neaşteptată. Intrând în timpul şedinţei, Carey
s-a ridicat şi „s-au îmbrăţişat plângând.” Efectul a fost
electric. Dl Fuller i-a spus lui Carey, „Este evident că
există o mină de aur în India; dacă vei merge acolo eu te
voi ajuta.” 20 martie, 1793, la o întâlnire de rămas-bun în
Leicester, dl. Fuller a rostit următoarele în încheiere:
„Aşadar fraţilor, mergeţi, stimulaţi de aceste perspective.
Ne vom mai întâlni. Coroane de glorie vă aşteaptă şi ne
aşteaptă. Am încredinţarea că Răscumpărătorul ne va spune
fiecăruia, ‚Veniţi, cei binecuvântaţi de Tatăl Meu: aceşti
oameni au fost înfometaţi şi i-aţi hrănit; au fost însetaţi
şi le-aţi dat de băut; au fost în închisoare şi i-aţi
vizitat; intraţi în bucuria Domnului vostru.’”
8. Vânturi contrare.
A fost ziua când au apărut sentimente misionare adverse iar
Carey şi Thomas au fost ţinta lor. Compania indiană de est,
care avea control complet în India, nu încuraja nici o
lucrare de misiune. După investigări importante, misionarii
s-au gândit să se îmbarce fără a avea permisiune, dar cu
patru zile înainte de plecare planurile le-au fost stricate.
Totuşi, această întârziere a avut binecuvântarea ei.
Întrucât până când pregătirile necesare au fost făcute
pentru îmbarcarea pe vasul danez Kron Princess Maria, în 13
iunie 1793, d-na Carey, care până atunci refuzase să meargă,
a decis să se alăture soţului ei împreună cu copiii lor şi
cu sora ei. În anul următor, 11 noiembrie, au ajuns la
Calcutta.
9. Pe cărări drepte.
Când Carey a păşit pe pământ indian dorinţele şi rugăciunile
lui din ultimii şapte ani au fost împlinite. Acum avea
treizeci şi doi de ani, şi totuşi timp de aproape patruzeci
de ani a propovăduit Cuvântul celor păcătoşi, iar apoi a
fost chemat în Rai pentru răsplată. Au fost mari greutăţile
pe care le-a întâlnit până a ajuns în acest ţinut; dar
acestea nu erau nimic în comparaţie cu ce avea de îndurat pe
parcursul lucrării din acest ţinut. Carey însuşi a crezut că
după ce o misiune era pornită, aceasta putea rezista de una
singură; şi nu i-a fost greu să îi facă şi pe cei din
Consiliu, din Anglia, să creadă la fel. Thomas şi Carey
şi-au dus bani puţini cu ei; Societatea le dăduse 150 de
lire în bunuri care trebuiau date când ajungeau. Însă
cerinţe neaşteptate le-au secat fondurile iar după două luni
nu mai aveau nici un ban.
10. Primul convertit.
Alte tristeţi, care ar fi bine să fie uitate, au venit în
viaţa lui, tristeţi care pot fi citite în jurnalele şi
scrisorile lui Carey, şi sunt la fel de mari chiar dacă ar
trece o sută de ani. În circumstanţele grele a plecat din
Calcutta şi a mers pe jos aproape treizeci de kilometri sub
soarele dogorâtor, a trecut prin ape sărate şi printr-un lac
mare, până la Sunderbund, o suprafaţă întinsă de pământ
situată la sud de Calcutta. Aici în satele împrăştiate prin
junglă, printre tigri şi malarie, Carey şi-a pus speranţele
pentru lucrarea de misiune. Aici dl. Udny, om smerit şi
prieten al misiunilor, l-a găsit şi i-a oferit postul de
director al unei fabrici de indigo la Manbatty, in ţinutul
Malda. Întrucât această ofertă îi oferea sprijin suficient
pentru familia lui, timp să înveţe, o congregaţie formată
din băştinaşi ce lucrau la fabrică şi cu care se putea
întâlni în mod regulat, de asemenea le putea predica şi îi
putea învăţa, a acceptat şi a rămas la fabrică pentru cinci
ani. A vizitat sate şi a tradus tot Noul Testament în limba
bengaleză pentru a putea ajunge la masele de oameni. Primul
convertit provenea dintr-o familie de portughezi, un creştin
dedicat care a construit o biserică în 1797, şi a slujit cu
credincioşie ca şi pastor şi misionar până a murit 1829. Tot
ce avea a lăsat moştenire misiunii.
11. Precauţie din partea Consiliului.
Este interesant cum Consiliul din Londra a privit
angajamentul pe care Carey şi l-a luat când a făcut muncă
seculară. Dl. Fuller, alarmat întrucât acţiunea lui Carey
„ar îngădui ca spiritul de misionar să fie înghiţit de
interese comerciale,” i-a scris o scrisoare în care şi-a
exprimat precauţia. Nu mai e nevoie să menţionăm că
Societatea cu trei ani în urmă i-a trimis doar 200 de lire
sterline (aproximativ 1000$),
iar cea mai mare parte din bani nu a ajuns la destinaţie.
Aşadar, dacă misionarii nu şi-ar fi luat angajamente
seculare ar fi pierit. Răspunsul lui Carey arată un duh
generos, „Pot să vă spun doar că după ce am reuşit să obţin
minimul necesar pentru familia mea, întregul meu venit, şi
cel adunat de-a lungul mai multor luni, are ca destinaţie
lucrarea Domnului, sprijină oameni care ajută la traducerea
Bibliei, la scrierea de exemplare şi la învăţarea în şcoală.
Sunt, cu adevărat, sărac, şi întotdeauna voi fi aşa, până
când Biblia va fi publicată în bengaleză şi hindustani, iar
oamenii nu vor mai avea nevoie de ajutor.”
12. Mutarea la Serampore.
În 1799, din cauza unei mari inundaţii, fabrica a fost
închisă iar Carey nu ştia ce să facă pe moment. Anii
precedenţi fuseseră valoroşi pentru pregătirea lui însă nu
au dat multe rezultate spirituale. Cu puţin timp înainte,
Marshman şi Ward împreună cu alţi misionari ajunseseră la
Serampore. Veniseră să se alăture lui Carey, însă
autorităţile engleze nu le-au îngăduit aşa că au fost
nevoiţi să se oprească la Serampore, pe malul vestic al
Hooghly, la aproape 20 de km mai sus de Calcutta. Această
zonă era sub dominaţie daneză; guvernatorul, colonelul Bie,
era creştin şi vechi prieten cu Schwartz. El nu doar i-a
primit cu căldură dar i-a ajutat să îşi cumpere un sediu
potrivit. Toate acţiunile lui au fost încurajate de guvernul
din Copenhaga. Când Carey şi familia lui au mers în ianuarie
la noua staţie de misiune, în 1800, a găsit o casă, colegi
de lucru prietenoşi cu care a format prietenii de durată.
Imediat au stabilit nişte şcoli şi au început să predice
Evanghelia. Înainte ca anul să se termine, Carey a avut
privilegiul de a-l boteza pe Krishna Pal, primul lui
convertit hindus, acesta dovedindu-şi credincioşia şi
eficienţa până a murit în 1822. În 1801 o copie după Noul
Testament tradus în bengaleză, tradus de dl. Ward, i-a fost
prezentat Marchizului de Wellesley, Guvernator General, care
şi-a exprimat aprecierea pentru lucrările de misiune din
Serampore.
13. Metode misionare şi rezultate.
Misionarii plănuiseră să locuiască toţi la un loc ca şi o
familie, ca să aibă cheltuieli nu prea mari şi să fie mereu
la dispoziţie pentru lucrarea de misiune. Totuşi au fost
nevoiţi să renunţe la planul acesta când lucrători mai
tineri li s-au alăturat, dar este interesant să observăm
unele reguli pe care ei le-au impus şi de asemenea nişte
rezultate: „Nimeni nu va fi mai mare decât celălalt; nimeni
nu se va angaja în vreo afacere privată; nimeni nu se va da
la o parte de la vreo aspiraţie lumească primită din trup,
iar profiturile ce vor proveni de aici nu vor fi personale
ci folosite de către toţi.” Rezultatul acestor reguli la
sfârşitul acestor cinci ani a fost: „Toate cheltuielile nu
au fost mai puţine decât 13.000 de lire sterline iar noi am
primit din Anglia, atât bani cât şi bunuri în valoare de
5.740 lire şi 17 şilingi, iar această sumă a fost investită
în acţiuni ale misiunii.” Suma totală folosită pentru
lucrarea de evanghelizare şi educare în India a fost
aproximativ 90.000 de lire. La această sumă Carey a
contribuit cu 46.000 de lire. În 1804 o misiune a fost
stabilită în Cutwa; în 1805, împotriva opoziţiei a fost
începută şi în Calcutta. În câţiva ani câteva misiuni au
fost stabilite în Hindustan iar alte oraşe i-au primit cu
bucurie pe mesagerii lui Hristos.
14. O viaţă roditoare.
Negarea de sine nu a fost singura atitudine a lui Carey.
Sistemul Thoro l-a ajutat să lucreze mult. Se trezea la
5:45, citea un capitol din Biblia scrisă în ebraică,
„rugăciune personală cu Dumnezeu”, rugăciuni în familie cu
servitorii bengalezi, bea ceai de muşeţel persan, traducea
versete din hindustani în sanscrită, preda la colegiu de la
ora zece la două, după aceea corecta traduceri în bengaleză
din Ieremia, traducea Matei în sanscrită, timp de o oră
stătea cu un pundit pe Telinga, la ora şapte îşi aduna
gândurile pentru o predică, la 7:30 predica în faţa a
patruzeci de oameni, după aceea mai traducea în bengaleză
până la unsprezece, scria o scrisoare acasă, citea un
capitol din Noul Testament în greacă, şi se încredinţa în
Mâna Domnului în timp ce se pregătea să se culce, şi toate
acestea le făcea în curs de o zi. Se pare că lucrarea
principală a lui Carey a fost să traducă Scripturile iar
bucuria lui era ca înainte să moară să vadă „mai mult de
213.000 de volume din Cuvântul Divin, în patruzeci de limbi
diferite, tipărite la Serampore.” Dar aceasta a fost numai o
parte a lucrării sale. În 1801, a fost numit profesor de
sanscrită, bengaleză şi marathi la Colegiul Williams în
Calcutta, şi a avut acest post timp de treizeci de ani. La
început a primit 600 de lire sterline pe an. În 1807,
Universitatea Brown din S.U.A. i-a oferit diploma de
doctorat. Salarul lui a crescut la 1200 pe an, şi totuşi
conform înţelegerii cu misionarii, el trăia din 40 de lire
plus 20 de lire ca să apară „în haine decente” la colegiu şi
la casa de guvern, iar restul, 1.140 lire au fost depuşi în
contul misiunii. A scris articole pentru Societatea Asiatică
despre istoria şi botanica din India; a publicat întreaga
Biblie în bengaleză în cinci volume în 1809.
15. Compania Est-Indiană schimbată.
După cum se ştie din istorie, din motive personale membrii
acestei companii se opuneau lucrărilor de misiune în India.
Fiecare stradă era supravegheată. Carey a mers în India sub
egida unui drapel străin şi a debarcat pe pământ care nu era
controlat de această companie. Iar aceasta s-a întâmplat
deoarece compania nu a ştiut că a trăit cinci ani în Bengal.
Lucrarea de misiune a fost zguduită nu doar odată de
opoziţia companiei. Dar în 1813 autorizaţia companiei a
expirat. Carey aşteptase acest moment şi cu ajutorul
prietenilor din Anglia, a fost introdusă o clauză în noua
constituţie prin care se acorda libertate lucrărilor de
misiune.
16. Obiceiul ‚Suttee’ s-a sfârşit.
În 1799 Carey a fost martorul primei arderi a unei văduve
indiene la înmormântarea soţului ei. A fost foarte
impresionat şi a implorat Guvernul Englez să interzică
astfel de orori. Din anumite motive, obiceiul a continuat
până în 1828, când Lord William Bentinck a fost făcut
Guvernator General. Una dintre primele sale acţiuni a fost
să interzică acest obicei îngrozitor. În 4 decembrie, 1829,
a fost semnată legea prin care se interzicea acest obicei şi
i-a fost dată lui Carey să o traducă în bengaleză, ca să
poată fi publicată în ambele limbi. Mesajul a ajuns la el
duminica dimineaţă. „Şi-a aruncat sacoul negru şi a
exclamat, ‚Azi nu facem biserică; dacă întârzii chiar şi o
oră să traduc această lege, vieţile mai multor văduve vor fi
sacrificate.’” Autorităţile au primit traducerea înainte să
apună soarele.
17. Retragerea din Consiliu.
Oameni capabili ca şi Carey ar fi progresat în rang dacă ar
fi fost într-o biserică acasă în Anglia. Aşadar nu este de
mirare că au apărut diferenţe între lucrătorii de la
Serampore şi Societatea din Anglia în legătură cu cine era
conducătorul şi patronul misiunii. Astfel că în 1827
misiunea s-a retras complet din Societate, iar breşa nu a
mai fost reparată până după moartea lui Carey.
18. Aproape de sfârşit.
Carey, de-a lungul vieţii, s-a bucurat aproape mereu de o
sănătate bună. De trei ori a fost aproape de moarte şi de
trei ori şi-a revenit prin harul lui Dumnezeu. Când ultima
ediţie revizuită a Bibliei în bengaleză a fost scoasă la
tiparniţă a simţit că toate eforturile lui se apropiau de
sfârşit. A avut foarte mulţi prieteni pentru că şi-a păstrat
până în ultima clipă atitudinea veselă şi plină de speranţă.
Odată i-a spus unui prieten, „Eu nu am făcut nimic
remarcabil. A fost nevoie doar de răbdare şi perseverenţă.”
Altădată a spus, „Când compar lucrurile existente acum în
India cu ceea ce era înainte să vin, văd că o mare lucrare
s-a făcut dar nu ştiu cum s-a făcut.” Unui prieten care şi-a
exprimat speranţa ca el să se întoarcă în curând la lucrarea
pe care o iubea, i-a spus, „Pasajul în care se zice, ‚Dacă
ne mărturisim păcatele, El este credincios şi ne iartă şi ne
curăţă de orice păcat,’ mă ajută foarte mult. Întrucât,” a
adăugat el, „sunt sigur că dacă îmi mărturisesc păcatele
Dumnezeu mi le iartă şi mă curăţeşte de TOT ce este greşit
în mine, ce mi-aş putea dori mai mult?” Deoarece
infirmităţile lui au crescut, în fiecare dimineaţă era dus
în braţe până în biroul lui şi toată ziua traducea. Odată
Alexander Duff a dorit să îi vorbească. Când s-a pregătit să
plece dr. Carey i-a spus, „Dl. Duff, aţi vorbit despre dr.
Carey, dr. Carey; când nu voi mai fi, nu mai spuneţi nimic
despre dr. Carey, -- vorbiţi despre Mântuitorul doctorului
Carey!”
19. "În mâna Ta iubitoare."
Ziua s-a deschis cu scrisori de încurajare din Anglia, în
care îi erau transmise dragostea şi rugăciunile pentru el.
Aceste mesaje au provocat ultimele vibraţii de recunoştinţă
ale inimii lui veşnic vesele. În acea zi a fost nemaipomenit
de fericit iar pe 9 iunie, 1834, a adormit; întrucât „cei
plini de strălucire” au venit şi l-au luat pe pelerinul
cărunt sus în oraşul ceresc. A doua zi dimineaţa la ora 5 a
fost însoţit pe ultimul drum. Deşi ploua guvernatorul danez
şi soţia lui şi consiliul s-au alăturat
cortegiului/procesiunii; steagul danez a fost coborât în
bernă; iar bieţii hinduşi şi mahomedani stăteau pe marginea
drumului simţind că au pierdut un prieten adevărat.
Procesiunea s-a oprit în faţa mormântului deschis, soarele
s-a ivit de după nori, s-a cântat un imn iar oamenii s-au
rugat mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru viaţa lui Carey prin
care şi vieţile lor fuseseră atinse. Pe piatra funerară sunt
inscripţionate următoarele cuvinte:
William Carey
S-a născut în 17 august, 1761
A murit în 9 iunie, 1834
"Un vierme mizerabil şi neajutorat sunt,
Dar în Mâna Ta mă încredinţez."
"Iată-l pe omul perfect şi drept, întrucât
sfârşitul acelui om este pace."
20. Un sumar.
Când Carey a murit, în misiunea pe care o începuse erau
implicaţi 30 de misionari, 40 de învăţători băştinaşi, 45 de
amplasamente şi aşezări, şi aproximativ 600 de membri în
biserică. Mai mult, să nu uităm că el a fost cauza formării
Societăţii Misionare Baptiste Engleze, prin intermediul
căreia Hristos a fost propovăduit la mii de oameni din
diferite părţi ale lumii ... se poate spune că el a fost
începutul glorioasei zi când a început evanghelizarea
mondială. El, cel pe care Sydney Smith l-a ridiculizat şi
satirizat în 1808 în Edinburgh Review, numindu-l „cizmar
consacrat” şi „maniac,” „a dus la bun sfârşit o lucrare
pentru care este considerat şi va fi considerat pentru
totdeauna un bun prieten şi binefăcător al Indiei.”
*Copiat din Eroism creştin în ţinuturi păgâne de
Galen B. Royer. Prima dată publicat de Editura Brethren,
1915. |
