Istoric

Buddhismul este singura religie al cărei întemeietor nu se declară nici profetul unui Dumnezeu, nici trimisul său şi care, în plus, respinge ideea unui Dumnezeu Fiinţă Supremă. Dar când acest întemeietor se proclamă pe sine buddha (cel trezit) atunci el devine călăuză şi maestru spiritual. Propovăduirea lui are drept scop eliberarea oamenilor şi astfel mesajul său devine o religie, iar personajul istoric Siddhartha devine o “fiinţă divină”. Deşi mulţi interpreţi şi călugări budişti au dorit să facă din el un simbol solar sau un personaj mitic, totuşi nu există motive pentru a ne îndoi de istoricitatea lui.

Siddhartha s-a născut în aprilie- mai 558 î. H. la Kapilavastu ca fiu al regelui Suddhodana, s-a căsătorit la vârsta de 16 ani, a părăsit palatul la 29 de ani, a avut “trezirea desăvârşită şi supremă” în anul 523 şi, după ce a propovăduit tot restul vieţii, moare în 478, la vârsta de 80 de ani. Bineînţeles că biografii au adăugat la biografia lui tot felul de fapte supranaturale şi viaţa lui de după “trezire” a fost transfigurată şi a primit dimensiunile mitologice ale unui “mântuitor”. S-a bătut multă monedă pe marea plecare a lui Buddha. Unii cercetători susţin că după ce a meditat la bătrâneţe, boală şi moarte, tânărul şi-a pierdut bucuria de viaţă şi s-a hotărât să salveze lumea de aceste trei mari racile. După ce învaţă tot ce se putea învăţa în vremea lui (yoga, meditaţie, asceză), Buddha este încă nemulţumit şi doreşte să obţină singur trezirea, fără nici un ajutor exterior. El este ispitit de Mara, zeul morţii cu o armată de spirite şi biruieşte. Prin această biruinţă el devine pur şi-şi poate concentra toate puterile spirituale asupra problemei centrale care l-a preocupat: eliberarea de suferinţă. După trezire el este în posesia celor patru Adevăruri Nobile. El rămâne timp de şapte săptămâni în “lumea Trezirii.”

El îşi începe apoi propovăduirea în Sarnath (lângă Varanasi), expunând cele patru Adevăruri Nobile:

1. despre suferinţă,

2. originea suferinţei,

3. încetarea suferinţei şi

4. drumul care duce la încetarea suferinţei.

Astfel se pune în mişcare Roata Legii. Terapeutica elaborată de Buddha constituie al patrulea adevăr - vindecarea răului existenţei. Această metodă poartă numele de “Calea de mijloc”. Ea evită cele două extreme: căutarea fericirii prin plăceri carnale dar şi căutarea beatitudinii printr-un ascetism exagerat.

“Calea de mijloc” se mai cheamă “Calea cu opt braţe”, pentru că ea constă din:

1. punct de vedere sau opinie corectă,

2. gândire corectă,

3. vorbire corectă,

4. activitate corectă,

5. mijloace de existenţă corecte,

6. efort corect,

7. atenţie corectă,

8. concentrare corectă.

Buddha revine mult asupra celor opt reguli ale “Căii”, explicându-le în diverse feluri. De exemplu un text din Mjjhimanikaya, defineşte învăţătura budistă drept: 1) conduită etică (sila), 2) disciplină mentală (samadhi), 3) înţelepciune (panna).

Primii cinci discipoli devin “sfinţi”. După ce comunitatea numără cam 60 de călugări, aceştia încep să propovăduiască în toată ţara. Convertiţii se înmulţesc şi printre aceştia se numără însuşi tatăl său şi serie de rude. Deşi el ar fi făcut o serie de minuni, la un moment dat le interzice discipolilor să-şi etaleze puterile miraculoase şi impune concentrarea asupra înţelepciunii ca mijloc de convertire.

Din punctul de vedere al hinduismului (dar mai ales al brahmanismului) atât budismul cât şi jainismul (întemeietor Mahavira) sunt nişte “erezii” antibrahmanice. Ei aparţin castei militare, neagă existenţa unui zeu suprem şi caracterul revelat al Vedelor, denunţând inutilitatea şi cruzimea jertfelor. Totuşi, doctrinele lor sunt ireconciliabile.

După moartea maestrului, budismul se răspândeşte mai mult în China şi apoi în Asia de S-E. Astăzi în India mai sunt doar puţini practicanţi ai religiei budiste. În Nepal, care se declară regat hindus, budismul este la loc de cinste şi asistăm la o serie de elemente sincretice între aceste două religii: mânăstiri budiste în care găsim şi vaca hindusă, ca idol, în stupe vom vedea elemente mixte de asemenea. Simbolul budismului sunt cei doi ochi şi o  linie curbă în jos prefigurând nasul.

Budismul este rareori ceea ce a propovăduit Buddha. Iată de pildă, în Thailanda sunt admise pornografia excesivă, vânzarea copiilor pentru prostituţie, iar în Mongolia, liderii budişti au instituit un despotism religios, distrugând aproape ţara cu legile lor nemiloase şi absurde. 

Evanghelizarea budiştilor

Dintre toţi credincioşii altor religii, budiştii sunt cei mai convinşi de propria religie, de practicile ei şi de aceea, cel mai dificil de evanghelizat. Călugării sunt crescuţi de mici în mânăstiri şi educaţi în spiritul acesta. Evident că evanghelizarea acestora nu se face în mod direct şi nici brusc, este un proces de lungă durată. Trebuie să încerci să te împrieteneşti cu respectivul budist, fără a-i impune imediat punctul tău de vedere. Cel mai greu lucru în practică este faptul că creştinul trebuie să fie matur, să trăiască ceea ce spune altfel se descalifică în faţa budistului, care-şi trăieşte credinţa. Răbdarea, deschiderea fără rezerve sau prejudecăţi, dragostea sunt cele mai importante ingrediente ale reuşitei unei eventuale convertiri.

Alte religii:

< Hinduism
< Islam
< Animism